Înecat în cotidian în ultimul an, neglijându-mi  identitatea ca om spiritual am uitat ce înseamnă să citeşti şi să termini o operă beletristică.

Am redescoperit această plăcere azi, dând gata “De veghe în lanul de secară” a lui Salinger. Nu pot să spun că am rămas cu multe. Poate e prea devreme să trag concluzii, poate încă nu am digerat-o cum trebuie. Regrete nu am, totuşi. Poate doar că nu am citit-o în engleză să simt mai bine expresivitatea limbajului frivol. Lectura nu a fost plictisitoare, dar nu pot să spun că m-a impresionat cu ceva. Singurul citat care mi-a plăcut din roman e replica domnului Antolini:

Mulţi, foarte mulţi oameni s-au frământat şi s-au chinuit aşa cum te frămânţi tu acum. Din fericire, unii şi-au consemnat suferinţele morale şi spirituale în scris. Şi, dacă vrei, poţi învăţa multe de la ei. După cum alţii vor învăţa cândva de la tine, dac-o să ai ce să-i înveţi. Această reciprocitate e un lucru minunat. Şi asta nu e educaţie. E istorie, e poezie.

Poate trăieşte şi în mine un Holden Caulfield mai mult decât îmi dau seama la ora actuală. Un lucru e sigur. Am redescoperit valoarea şi nu mă m-ai opresc. Totuşi, cred că o să revin la clasici.

Acum vreo cinci ani, pe vremea dinozaurilor, când eram mai romantic şi mai poetic am meşterit următoarele versuri de care nu mi-e ruşine.

Sunt nebun?

Un gong al durerii mă trezeşte; observ:
Într-un cazan mare mă aflu şi fierb,
Ceaţa de aburi e deasă şi simt,
Al inimii mele incandescent ritm.

În diabolica negură frapant disting
Fragmente de oameni; încerc să-i ating.
În van însă, căci ei se retrag,
Iar conturul lor devine tot mai vag.

Sunt chipuri de fiinţe ce ieri mă adorau.
Acum, mă gândesc, ce dumnezeul meu au?
De ce nu mă cunosc şi-n lanţuri mă leagă?
Mă cred nebun şi de lume mă separă?

Izul propriului trup e tot mai profund,
Simt că uşor în adâncuri m-afund,
Nu mă zbat, nu ţip, ci fidel mă supun
La a mea crudă soartă de… nebun.

Constructorul e artist

Constructorul
e artist.
Stând pe WC,
l-am văzut în podea
- format din mozaicuri albe
turnate-n beton -
pe Jules Verne.

Era imperfect, ce-i drept,
- avea nas strâmb;
barba mi-am închipuit-o eu
din vidul ce-l înconjura -
dar semăna.

Am chemat-o pe surioara mea
- mai mică -
să-l vadă.
Mi-a spus că sunt nebun
şi mi-a râs în faţă.
Sunt răvăşit acum, nu ştiu,
e constructorul artist?
sau eu sunt doar purtat
de-o undă dulce-a unei viori…