Eşti curios/curioasă să afli unde exact s-a făcut dragoste în apropiere de tine? Nu, nu-mi răspunde… Ştiu că vrei Un site provocator încearcă să mute limitele exhibiţionismului la nivel digitalo-interactiv oferind posibilitatea oricărui semen să însemneze pe harta lumii unde şi când şi-a făcut de cap cu partenerul/partenera.

Ba mai mult, există opţiuni de a împărtăşi lumii ce poziţii s-au folosit ori dacă a fost pentru prima dată, dacă s-a folosit protecţie sau nu…

Conform statisticilor, astăzi cei mai activi au fost francezii cu aprox. 400 de destrăbălări înregistrate.

Vizitaţi http://ijustmadelove.com/ să vedeţi cele mai ciudate locuri în care se descarcă oamenii: de la Groenlanda la mijlocul oceanului Pacific, peste tot se bagă şi se scot USB-uri naturale în slot.

Articole asemănătoare:

1. Două roţi. Un feeling (Lumea bikerilor clujeni)

În ultima sa colaborare video (“Plec pe Marte” alături de Smiley) raperul Cheloo de la Paraziţii afişează un tricou cu inscripţia “White and Proud 14″, mesaj ce provine de la o grupare de neo-nazişti americani, înfiinţată de David Lane, un promotor al urei de rasă, condamnat la 190 de ani de puşcărie pentru escrocherie, conspiraţie şi încălcarea drepturilor civile a unui prezentator de radio evreu, asasinat de “Ordin”, gruparea condusă de Lane.

“14 Words” este o expresie adoptată de organizaţia separatistă şi face referire la sloganul acesteia, format din 14 cuvinte: “We must secure the existence of our people and a future for white children”. Textul este inspirat din Mein Kampf-ul lui Hitler (vol. 1, cap.8)

Deşi mesajul de pe tricou nu face trimitere directă la ura altei rase (doar la mândria de a fi alb), provenienţa acestuia şi asocierea cu gruparea neo-nazistă nu dă bine într-un videoclip ce nu are nicio legătură cu acest aspect.

Cu toate că ultimul album Paraziţii, “Slalom printre cretini”, a fost catalogat cu tente puternic xenofobe sau rasiste, conţinând mesaje violente adresate homosexualilor sau ţiganilor, raperii au declarat într-un interviu acordat “Evenimentului Zilei”: “Nu suntem rasişti” sau “Noi nu avem o problemă cu culoarea pielii. La noi totul se reduce la cultură şi atitudine.”

Aceste declaraţii par să fie contrazise de alegerea lui Cheloo de a îmbrăca un tricou cu pecetele unei organizaţii ce nu tolerează oamenii de altă culoare decât cea albă.

Este sau nu de atacat poziţia lui Cheloo? Aştept opiniile voastre.

Surse: 1|2

Urmăreşte în premieră mondială una dintre cele mai de succes producţii în care joacă blogândac, “ZULU”. Se zvoneşte că filmuleţul “ZULU” se bate în rating-uri cu puţin mai modestul film “Avatar”, deşi nu bag mâna în foc. Oricum, merită să tragi cu ochiul la acest material revoluţionar.

Click here to view the embedded video.

De aceea cred că există loc şi pentru o abordare mai nebunească, mai ieşită din comun, mai comică, mai “zulu” a realităţii. Pentru asta eu o să fiu aici în continuare să vă servesc cât mai des porţia de umor celor care o doriţi, însă aş aprecia dacă v-aţi exprima părerile direct pe blog prin comentarii, şi nu pe mess sau altundeva. Am nevoie să simt reacţia voastră pentru a şti în ce mod să concep următoarele materiale. Vreau să curgă părerile…

În următoarele zile o să iasă şi momentele funny de la filmări ce nu au încăput în filmuleţ. Vă asigur că o să râdeţi cel puţin la fel de mult şi la ele, aşa că staţi pă zonă…

Articole asemănătoare:

1. Zulu – Behind the scenes

Mi-amintesc că pe vremea când eram c8il, adică atunci când habar n-aveam ce e ăla internet sau calculator măcar, când ieşeam dimineaţa devreme la joacă şi ajungeam în casă noaptea târziu, exista o specie de băieţaşi bazaţi, adică “ăia mai mari” care îşi dezvoltaseră un obicei de a scăpa de excesul de salivă prin direcţionarea acesteia înspre asfalt în mod regulat.

Nu ştiu, era la modă să scuipi pe jos. Ştiu pe unu care scuipa de vreo 5 ori pe minut. Mă tot gândeam oare ăsta cum se abţine în casă să nu scuipe. Poate o făcea, habar n-am. În orice caz, pe atunci erai jmeker dacă scuipai. Şi nu oricum. Erau diferite tehnici de scuipat. Se ţineau chiar traininguri de scuipat. Cum să scuipi mai departe, cum să scuipi fără să te stropeşti pe haine, cum să scuipi fără să sune ciudat, cum să scuipi fără să se împrăştie, cum să scuipi cu flegmă ş.a.m.d. Toată zona era plină de scuipat pe jos ca căcatul de ciori în parcuri.

În mod ciudat, mi-e dor de acele vremuri clasice. Azi lumea nu mai scuipă. Azi lumea înghite.

Articole asemănătoare:

1. Unde face lumea dragoste pe glob?

Întâi şi-ntâi trebuie să remarc poziţia lui Robert Turcescu dintr-o emisiune de ieri seară de pe Realitatea (un post considerat anti-Băsescu), în care s-a contrat destul de aprig cu Victor Ponta (un demagog fără margini) şi afirma că este absolut ruşinos faptul că cei din alianţa PSD-PNL nu au reuşit să strângă confortabil mai multe procente decât un singur om.

Şi asta era aseară, când aproape toate exit-poll-urile l-au dat câştigător pe Geoană cu vreo 1-2% diferenţă. Acum, ştiind mai mult ca sigur că “galben-roşii” au băut şampanie degeaba şi noul preşedinte rămâne vechiul, părerea mea e că printre cele mai semnificative schimbări în tabăra perdanţilor ar trebuie să fie negreşit demisiile din fruntea partidelor ale lui Mircea Geoană şi Crin Antonescu.

Faptul că mulţi dintre simpatizanţii lui Antonescu din primul tur nu şi-au mai îndreptat voturile către coaliţie îl pune pe liderul PNL într-o poziţie penibilă, demonstrând că pactul (inconştient zic eu) pe trei ani încheiat cu un partid de stânga nu a fost digerat de români, prin urmare cred că acesta ar trebui să renunţe imediat la funcţia de preşedinte.

Dincolo e şi mai clară situaţia, Mircea Geoană a demonstrat în repetate rânduri (eşecul de a forma un guvern cu PD-L, campania electorală proastă, prestaţia slabă din dezbaterea prezidenţială oficială şi în final, pierderea alegerilor – cu tot cu bucuria precoce de aseară) că nu este calificat să ţină frâiele singurei formaţiuni importante de stânga din România, partid care a primit o altă palmă mare după eşecul din 2004 a lui Adrian Năstase în faţa aceluiaşi Traian Băsescu. Prin urmare, PSD-ul ar trebui să renunţe indiscutabil la Geoană dacă mai vrea să reprezinte un pol puternic de opoziţie.

Râmâne incert dacă Băsescu a câştigat sau nu pe plan moral, însă dacă ne gândim că acesta s-a impus prin propria imagine (partidul care l-a susţinut nu a avut o pondere semnificativă în opţiunile alegătorilor) în faţa unei întregi coaliţii majoritare în parlament, chiar şi la o distanţă foarte mică, înclinăm să credem că da.

În orice caz, noul şi vechiul preşedinte şi-a luat în cârcă o mare responsabilitate în ceea ce priveşte transmiterea unui mesaj pozitiv şi acelora care nu l-au votat, de a continua să câştige sau să consolideze încrederea românilor în următorii 5 ani, de a încerca să medieze o formare de guvern stabil şi nu în cele din urmă, de a servi interesului cetăţenilor şi nu celui propriu.

Articole asemănătoare:

1. Nu ştiu cu cine să votez
2. Campanie cu zâmbet
3. Eu cu cine votez?

Ştiu, ştiu, nu e ceva nou… Că doar v-aţi băgat toţi câte un picior şi alte glande retractabile de-a lungul vremii când ăl mai de stat serviciu poştal v-a făcut corespondenţa de oaie într-un fel sau altul.

Totuşi, trebuie să vă povestesc că de dragul nostalgiei şi al lipsei de ocupaţie m-am gândit să trimit o scrisoare clasică unei prietene hăt în Italia. Hârtie, pix, plic, scuipat, timbru… şi toate alea. Am plătit şi câţiva bani în plus să-i lipesc o etichetă cu marca “Prioritar/Prioritaire”, că cică se laudă ăştia că aşa ar ajunge în 3 zile de la data trimiterii! În câte zile credeţi că a ajuns? Aud? Nici mai mult nici mai puţin de O LUNĂ!!

Ca să mă răzbun şi eu cumva m-am gândit să-i trimit un colet ambasadorului României din Insulele Solomon cu un borcan de zacuscă neînfiletat bine, să se bucure şi el de Crăciunul din 2010. Ştiu că săracu nu e de vină, că n-are legătură cu poşta, da cuiva tre să i-o fac, nu? Mi se pare logic.

Există un părculeţ în acest multilateral dezvoltat oraş Cluj care semnifică un colţişor de rai pentru o seamă de oameni ce împărtăşesc o activitate încă fragedă şi enigmatică la noi. Un părculeţ unde indiferent de anotimp sau oră din zi vei găsi nişte tineri mânaţi de adrenalină şi entuziasm, în plină acţiune practicând un sport care le-a intrat în sânge şi adânc în vertebre. Vorbesc despre bikerii din Parcul Caragiale.

M-am îndreptat grăbit spre parc, cu scop precis într-o zi ploioasă când nu mai speram să prind ceva din lumea BMX rider-ilor. Era destul de frig, de aceea mi-am introdus adânc mâinile în buzunare şi m-am aşezat pe o bancă liberă afişând un semi-zâmbet mulţumitor, aşa pentru mine, văzând că bicicletele erau în acţiune în ciuda vremii. Priveam uimit şi admirativ stunt-urile băieţilor, neştiind la acel moment că de exemplu rotirea bicicletei în aer rămânând doar cu mâinile pe ghidon e un tailwhip sau eliberarea mâinilor de pe acesta se numeşte tuck no hander ş.a.m.d. Mi se păreau fascinante, ţinând cont de condiţiile primare cu care e dotat acest mini-parc.

Încerc să trag cu urechea la banca vecină, lângă care stă Victor şi ai lui prieteni de-o şchioapă. Toţi au în jur de 10-11 ani şi sunt accesorizaţi din cap până în picioare cu echipamente de protecţie. Ei sunt din generaţia nouă. Observ pe chipurile lor un fel de rezervă în a intra pe circuit. E o zi specială. Nici nu-i de mirare, fiindcă Don Alex e în parc, în toată splendoarea sa! Pe buzele tuturor abundă cuvintele de laudă şi apreciere. Mă interesez. Alex are 16 ani şi e probabil cel mai bun din ţară la acest sport. A participat la foarte multe competiţii unde a luat doar locul 1 sau 2.  În mintea mea brusc mi se formează o imagine de copil încrezut, cu aere. M-am înşelat…

După o rundă extenuantă de acrobaţii e timpul să facă o pauză. Vine spre noi. Îşi scoate căştile din urechi şi ne salută cu respect. Mă prezint şi îi zic ce vreau să aflu. Pare deschis şi entuziast să se destăinuie. Văd că îi place să vorbească despre hobby-ul său cel mai de preţ. Bikingul îi ocupă 4-5 ore din zi, dar depinde de vreme… uneori stă şi vreo 8 ceasuri pe două roţi. De 5 ani e nedespărţit de acest sport. Prin el se simte liber. Fără restricţii. Fără reguli.

Mă uit în jur şi nu pot să nu constat că mediul e total nepropice pentru a practica această activitate exotică, de provenienţă americană. Dar ei găsesc soluţii. Prin oraş mai caută nişte scări, mai o bordură, cam ce e practicabil. Totuşi, ar dori mai multă atenţie din partea Primăriei. Constanţa, Braşovul au luat faţa Clujului în acest domeniu. Cu toate că au pus mâna pe pix şi şi-au prezentat dorinţele în faţa edililor, rămân pesimişti în ceea ce priveşte amenajarea unui park indoor profesionist în viitorul apropiat. Intenţii există, dar proiectul va trebui aprobat de Consiliul Local cândva în 2010.

Deja încep să empatizez cu cauza acestor tineri interesanţi. Ei formează un grup strâns, sunt diferiţi faţă de ceilalţi, poate pentru acest fapt sunt foarte buni prieteni, chiar dacă mai există bisericuţe de câte 4-5 oameni. Ei reprezintă până la urmă o minoritate în această societate în schimbare. Au un stil vestimentar aparte, poartă blugi strânşi, ascultă muzică indie, rock, electronic sau chill out. Uneori lumea se uită ciudat la ei, dar vorba lui Alex: „voi râdeţi de mine că sunt diferit, iar eu râd de voi că sunteţi toţi la fel!” În rest, când se satură de pedalat, sunt şi ei oameni normali, stau pe net, se duc la cinema, ies în oraş cu fetele… Dar până la urmă cel mai mult timp şi bani investesc în sportul lor preferat. E de ştiut că un BMX de calitate poate să ajungă chiar până la 1500 de euro. Dar plăcerea compensează costurile. Aşa zic ei, iar eu îi cred pe cuvânt.

Don Alex şi alţi câţiva revin pe circuit. Aşa fac de obicei. Mai se dau câteva minute, mai stau la o vorbă, mai râd. Trece vremea. Îmi iau şi eu o pauză ca să-i mai privesc preţ de câteva minute. Trick-urile sunt îndrăzneţe, frumoase, dar câteodată mai şi greşesc. O căzătură. Instantaneu mi se înfăţişează cicatricea de pe obrazul lui Alex, pe care în subconştient am ignorat-o în timp ce vorbeam. Acum mă întreb oare câte alte semne au ascunse sub haine aceşti băieţi în urma căzăturilor. Cu toate acestea, ei nu renunţă ştiind că sportul lor preferat cere sacrificii. Uneori şi fizice. Din acest motiv mi-au câştigat respectul şi simt nevoia să constat că în această societate plină de cocalari şi manelişti mai există un dram de decenţă şi spirit date de aceşti bikeri. Ei împărtăşesc ceva sincer, un simţ comun, un feeling ce îi poartă departe, departe de pământ.

Articole asemănătoare:

1. Unde face lumea dragoste pe glob?

Probabil pe toţi ne bate gându cum naiba ajung unii dintre concetăţenii noştri mai închişi la culoare să deţină ditamai palatele de enşpe etaje şi tot atâtea maşini de lux, când n-au pus în viaţa lor mâna pe o carte în afară de cele de joc ori nici nu ştiu să îşi citească numele din buletin, în timp ce noi ceilalţi facem eforturi colosale de a ne menţine în facultăţi pentru o diplomă care ştim bine că nu ne garantează deloc un loc de muncă decent.

În orice caz, vă spun io că ăstia n-au avut de-a face în viaţa lor cu TVA, taxa unică sau impozite pe venituri. E doar unul dintre răpunsuri. Cel care a făcut următoarea prezentare PPS a încercat să explice de unde provin averile ţiganilor bogaţi. Cu siguranţă însă nu s-au menţionat afacerile murdare în complicitate cu poliţia şi alte autorităţi locale.

Preview:

Download: Cine_a_platit.pps (77)

Articole asemănătoare:

1. PPS-urile cele de toate zilele

Chiar dacă nu suntem un popor de încuiaţi cultural ca americanii, care nu ştiu să localizeze S.U.A. pe harta S.U.A., ci cunoaştem cât de cât lumea din afara graniţelor noastre, e normal să cădem pradă unor prejudecăţi culturale, pentru că nu intrăm în contact direct cu civilizaţiile mai îndepărtate geografic, ci aflăm despre ele din enciclopedii sau televizor.

De exemplu, când vine vorba de eschimoşi, ne închipuim nişte fiinţe îmbrobodite în şube groase, aşezaţi pe sanii trase de reni, suflate de viscol şi încercând să intre în iglu contra-vânt. Nu ne trece prin căpăţână că şi pe coasta Groenlandei, de exemplu, există localităţi mai mult sau mai puţin dezvoltate, unde oamenii ăştia (poate nu toţi), oricât ar depinde de condiţiile climaterice vitrege, au şi ei activităţi “normale”, fac sex, îşi înşeală nevestele, poartă tricouri cu “Eminem” sau chiloţi cu “Superman”, întreţin site-uri de internet, râgâie, se scarpină în fund etc. etc.

Aşa şi cu arabii. Nu ştiu ce imagine v-aţi creat voi despre ei, însă din filmuleţul ăsta vă veţi da seama că nu sunt tocmai nişte “sfinţi”, ci mai degrabă chiar amuzanţi, chiar dacă n-aţi dori să fiţi protagoniştii glumelor făcute de ei.

Click here to view the embedded video.

Deoarece am fost bătut pe umăr că nu tratez şi subiecte mai “tari”, iată că azi îmi scot de la naftalină faţa de om serios şi mă afund într-o temă tot mai răsunătoare în zilele noastre. În urmă cu câţiva ani operaţiile chirurgicale pentru îmbunătăţirea aspectului fizic ţineau de domeniul claselor sociale din vârf, însă astăzi tot mai mulţi români îşi permit să apeleze la bisturiu pentru că nu sunt mulţumiţi cu corpul dat de Dumnezeu.

Din start aş încerca să fac diferenţa între operaţiile estetice reparatorii şi cele făcute din moft, cu toate că uneori cele două survin din motivaţii care se întretaie. Prin operaţii reparatorii nu mă refer la cele la care se recurg în urma unor accidente, acolo n-am nimic de comentat, vorbesc de cele prin care se încearcă înlăturarea unui “defect” din naştere. Un nas mai cârn, nişte urechi mai clăpăuge etc. Acuma să nu credeţi că vreau să fac pe moralistul şi să mă ascund sub acoperişul locurilor comune gen “orice om e frumos în felul lui” sau “frumuseţea interioară e mai importantă”, nu. Cine doreşte să îşi facă operaţie pentru că nu e mulţumit de cum arată, să îşi facă. Nu condamn acest lucru. Dacă te simţi mai în pielea ta şi mai încrezător, de ce nu?

Ceea ce doresc eu e să atrag atenţia asupra unei concepţii idioate, unei tendinţe în rândul tinerelor mai ales, de a-şi căuta modele de viaţă prin reviste glamour sau la TV. S-a ajuns ca idealul feminin să fie reprezentat în media de fetiţele bombate, umplute până la refuz de silicon prin toate colţişoarele corpului şi înfoliate într-1 cm² de material textil, descoperind mai mult decât acoperind, ajungându-se uşor-uşor la Eva, varianta porno. Vorbesc despre fenomenul pitzi. Oi fi eu mai de clasă veche, dar nu văd cum acest tip de creatură ar putea reprezenta o posibilă candidată pentru femeia cu care vreau îmi împart viaţa, cu care pot să şi vorbesc şi nu doar să o folosesc pe post de păpuşă gonflabilă. În primul rând, cum mă înfăţişez cu ea pe stradă, ştiind că cinci mii de ochi o scanează şi tot atâtea fantezii spumoase se nasc cu ea, dar nu în mintea mea.

Tot mai multe “vedete” recurg la injectarea buzelor pentru a urma tiparul “Angelina Jolie”. Ăsta mi se pare cel mai tâmpit lucru în materie, în primul rând pentru că arată jalnic şi niciodată nu va avea un aspect natural. Doar un exemplu. Dacă aceste fiinţe se înjosesc într-atât, încât să renunţe la frumuseţea naturală şi decenţă doar pentru a-şi satisface mai altfel partenerul pervers la sexul oral, nu le-aş numi fiinţe.

Mărirea sânilor: nu aş avea ceva de reproşat acolo unde se face în limitele bunului-simţ, să zicem dacă într-un cuplu reprezintă o problemă şi ambii parteneri convin că e un impediment pentru viaţa lor sexuală şi nu pentru cea socială, exterioară. Dacă ne referim la ultimul aspect, din nou trebuie să evoc sintagmele îngroşate mai sus, în care, oricât de clişeistic ar suna, vă vine să credeţi sau nu, NOI, cei din garda de oameni normali (câţi or mai fi) încă mai credem. E adevărat că un decolteu bogat îţi aduce multe beneficii în viaţă. Corect. Dar până la urmă, un decolteu este mincinos. Îi poţi minţi pe alţii cât vrei, dar te minţi şi singură. Pentru că nu vei fi niciodată apreciată pentru calităţile tale, altele decât cele fizice. Dacă ar fi după mine, chiar dacă mulţi m-ar scuipa acuma, aş interzice cu desăvârşire decolteurile în locaţii publice. Nu sunt comunist sau puritan, dar pentru mine un decolteu nu înseamnă altceva decât un produs expus la vânzare. Depinde de fiecare ce vrea să vândă.

De marţi pe ProTV începe un nou sezon al emisiunii “Frumuseţe pe muchie de cuţit”, copie fidelă a formatului american “Extreme makeover”. Publicul român e ahtiat după senzaţional. Şi într-adevăr programul aduce un suflu nou pe piaţa de televiziune. Oameni simpli, retraşi şi nemulţumiţi de propriul look devin peste noapte sex-simboluri cu ajutorul chirurgiei estetice. Parteneri de viaţă sunt separaţi pentru câteva săptămâni şi după ce se reîntâlnesc nu se mai recunosc, atât de mult i-a schimbat bisturiul. După ce te-ai îndrăgostit de un chip, oricum ar fi el, care pentru tine era frumos, fiindcă era oglinda sufletului, eşti în stare să te acomodezi cu o imagine absolut nouă, cu un bibelou, o statuie? Decizia îţi aparţine. TU ştii ce vrei de la viaţă. Dar ai grijă, de la normal la sinistru e doar un singur pas. Vrei dovada?