Cam ce spune despre tine această ipostază? Că ești măritată și ai copil mic? Cam ce crezi că e în capul publicului masculin când primește pornografie pe gratis? Oare vrea să știe câte goluri a marcat Torje? Ce așteptări ai tu de la această „carieră”?

Sunt de acord să oferi o prezență feminină plăcută la pupitrul știrilor sportive, dar să oferi direct pornografie e altă mâncare de pește.

Chiar dacă nu ai neapărat un interes pentru snowboarding, ca mine, încă din primele minute vei fi captivat de tehnica filmării și de coloana sonoră. Unghiuri de cameră neobișnuite, slow-motion, toate venind în acompanierea perfectă a stunt-urilor de senzație (unele aparent imposibile) efectuate pe cele mai atractive, dar și periculoase culmi muntoase din lume (au filmat și în România, dar se pare că secvențele nu apar în montajul final).

Recomand să îl vizionați pe ecran mare și la calitate de Blu-ray sau măcar DVD. Între noi fie vorba, nu strică o bere-două pe durata filmului.

Click here to view the embedded video.

Articole asemănătoare:

1. Kavinsky – Nightcall – Drive (2011) Movie Intro Pffai. Unul dintre cele mai tari intro-uri de film pe...

Articole asemănătoare:

1. Blogger? Bloggeriţă? Câştigă un week-end la Amsterdam pentru 2 persoane!* Ai un blog de peste 6 luni? Vrei să petreci...

Aveam ce aveam eu cu Mironică sau alții de la PRO TV când comentau tot felul de aiureli, dar sincer erau mult peste glumele astea de voci pe care le auzi acum la TVR. Strică tot farmecul și atmosfera Champions League. Acasă cu voi!

Ieri am văzut pe Sport.ro (tv-u, nu site-u) un meci din cupele europene, Rapid contra Liverpool din 2000, pe când Răzvan Lucescu o ardea în poartă și toți jucătorii de la Rapid purtau tricouri și chiloți cu 3 numere mai mari. Serios. Mânecile le ajungeau până la încheietura mâinilor și tot echipamentul se fâlfâia pe lângă corp în timp ce alergau. Culmea, englezii parcă aveau ținute mai puțin de râsul curcii.

Această imagine m-a făcut să reiau în gând eterna chestiune conform căreia toată atmosfera anilor trecuți îi face pe oamenii de atunci mai luzeri decât cei de azi. Ciudată treabă. Dacă vorbim de muzică bună, astăzi imediat amintim tot felul de piese techno ce apar cu de-a valma în topurile românești, Dj Scurtcircuit, Alex Under și UpperBase, Deep in the centru etc etc, muzică care sună bine și e trendy, e cool, e sexy. Dar să nu uităm că în urmă cu puțin timp cool ni se părea genul dance, cu 3 sudori, candy, mandy, n&d, andre lasa-ma papa la ue, iar acum ne gândim cât de lame erau acei cântăreți. Probabil sau cel mai sigur oamenii de peste 10 ani vor privi cu aceeași ironie toate manifestările spiritului uman din zilele noastre.

Hai să privim doar fotbalul (că am început cu asta): prin anii ’80 toți fotbaliștii arătau ca niște șoferi de autobuz de peste 40 de ani, cu mustață. Ușor-ușor, cum lumea s-a mai jmekerit, au trecut la tricouri strâmte cu numere din pânză cusute pe ele, care mai cădeau din când în când. Fără reclame și chestii, chiar și pe șorturi aveau scrise numerele. Mai târziu, s-a trecut la echipamente lucioase din nailon largi, ca să intre aerul pe sub ele. Azi, echipamentele sportive ni se par tocmai OK, care cad foarte bine pe corp, iar toți fotbaliștii sunt niște cocalari frezați și toți au bombe sexy în dotare. Toată această imagine ni se pare la locul ei, însă oare ce vor gândi oamenii viitorului când vor viziona arhive din 2010?

Io zic să ne unim forțele și să preîntâmpinăm astfel de anomalii ale timpului. Prima mea propunere: toți fotbaliștii să fie înveliți în staniol, să poarte 2 antene pe cap și să strige tare pe voce de robot: Trăiască Guvernul Boc XLVII !

Articole asemănătoare:

1. Unde face lumea dragoste pe glob? Eşti curios/curioasă să afli unde exact s-a făcut dragoste în...
2. Două roţi. Un feeling (Lumea bikerilor clujeni) Există un părculeţ în acest multilateral dezvoltat oraş Cluj care...
3. Cum a ajuns lumea la mine pe blog în 2011 Încă un an încheiat cu bine, și mai multe căutări...

• …
• Susține în repetate rânduri că nu avem valoare, ăsta ne e locul. Trecând peste faptul că este o atitudine negativistă, nu reflectă realitatea. Chiar dacă, într-adevăr, nu avem fotbaliști de super clasă, lotul de față sau orice lot format din jucătorii români este peste lotul Albaniei sau Belarusului. Ar fi probabil îndreptățit să afirme asta dacă eram în grupă cu naționale precum Germania, Anglia, Spania etc. În cazul de față, în care Franța este praf, avem de-a face cu una dintre cele mai ușoare grupe din preliminarii.
• Susține că avem ghinion, de asta nu câștigăm. Din start, această afirmație denotă o gândire mediocră, lipsa responsabilității și mai grav, lipsa percepției realității. Toată lumea a văzut că jocul naționalei nu se leagă. Dacă aveam 100 de ocazii mari și nu ne intra mingea în poartă, puteam acuza o intervenție a hazardului. De fapt, prestăm un joc lipsit de coerență, nu avem nimic în afară de apărare, nu avem mijloc, nu avem atac, nu suntem în stare să creăm faze periculoase. Dacă Răzvan chiar crede în această afirmație și nu o face doar pentru a se scuza în fața presei (ceea ce e la fel de grav), înseamnă că este un antrenor slab și fără viziune.
• Susține că naționala este în formare, trebuie să avem răbdare. Greșit. A avut o perioadă de experimente imediat după ce a preluat mandatul după Pițurcă în meciuri oficiale și apoi perioada de amicale. Bilanțul? Negativ. Orice alt antrenor care dispunea de o astfel de perioadă de respiro măcar închega un lot competitiv, în care jocul era promițător, chiar dacă rezultatele nu erau tocmai pozitive. În situația de față, cele două egaluri puteau fi scuzate dacă tricolorii arătau un joc de perspectivă, cu speranțe pentru următoarele meciuri. Așa, nu avem certitudinea că putem câștiga vreun meci (doar cu Luxemburg), mai ales că urmează partida cu Franța din deplasare, iar Blanc are tot timpul din lume să le trezească la realitatea pe marile vedete de care dispune.
• A pierdut vestiarul. Tot mai multe voci susțin că Răzvan a avut sau are conflicte cu mai mulți jucători, printre care piloni ai naționalei, precum Raț, Lobonț sau Marica. Chiar și în cazul unui antrenor bun, dacă nu poate ajunge la un numitor comun cu jucătorii, este recomandabil ca una dintre părți să fie eliminată. Ori cei în cauză nu vor mai fi chemați (ceea ce nu putem să ne permitem, vezi cazul Mutu), ori el trebuie să plece pentru a lăsa loc unui selecționer cu caracter mai puternic care poate să-i țină în frâu.
• …

Sunteți liberi să completați lista!

Articole asemănătoare:

1. Leuro, viitoarea monedă națională a României În anul 2054, când România va avea dreptul în sfârșit...
2. Cuvinte pe care le spunem şi nu le gândim Ce sunt artele marţiale? Cu toţii avem o imagine destul...

Ei bine, se pare că nimeni nu știe 100% cum s-a ajuns la acest sistem de punctaj, dar există câteva teorii solide ce plasează originile sistemului în Franța medievală. Cel mai probabil la marginea terenurilor de joc (da, se practica acest sport și pe atunci, dar într-o formă mai rudimentară) era așezat un panou sub forma unui ceas în care pana făcea o rotație de câte 45 de grade, indicând punctele: 15, 30, 45 și 60. 60 însemna încheierea unui joc (în numerologia medievală, acest număr simbolizează deplinătatea). Pentru a se face o departajare mai clară în cazul egalității, s-a introdus ideea de deuce (provine din francezul deux – doi), adică jucătorul trebuie să câștige la două puncte diferență. Astfel, pentru a rămâne la încadrarea de 60, 45 s-a schimbat în 40. Când se ajungea la 40 egal, un jucător trebuia să puncteze o dată ca să mute pana la 50, și încă o dată consecutiv pentru a câștiga jocul. Dacă nu reușea acest lucru, pana revenea la 40.

O altă teorie se bazează pe caracteristicile sportului numit jeu de paume (joc de palme), precursorul tenisului, unde în loc de rachete se foloseau – da, ați ghicit – palmele goale (mai târziu mănuși, bâte). Terenurile tradiționale măsurau 90 de picioare, fiind împărțite în două jumătăți. Când servantul reușea un punct, se deplasa 15 picioare înainte, apoi alte 15. La al treilea punct, acesta avea posibilitatea să se miște doar 10 picioare în față – să ajungă la 40.

Jeu de paume în secolul al 17-lea

Pentru a desemna 0 puncte, în tenis se utilizează termenul love (ex. 15-love înseamnă 15-0). Și acest termen provine din franceză, probabil din cauza pronunției greșite de către englezi a termenului l’oeuf (oul – un obiect în formă de zero)

Surse:
http://en.wikipedia.org/wiki/Tennis_score
http://ask.yahoo.com/20000713.html
http://www.straightdope.com/columns/read/272/why-is-tennis-scoring-so-weird
http://en.wikipedia.org/wiki/Jeu_de_paume

În teorie un campionat mondial se organizează pentru a afla care națională este cea mai puternică dintre toate la un moment dat. În practică eu spun că e imposibil să se testeze acest lucru, iar formatul consacrat cu stagii eliminatorii întărește ideea că în obținerea titlului mondial intervin mai mulți factori secundari, precum norocul, dispoziția de moment a jucătorilor, accidentările, suspendarea unor jucători importanți, greșelile arbitrilor etc. De aceea nu întotdeauna câștigă naționala care „merită”. Probabil cel mai potrivit sistem ar fi asemănător campionatelor naționale, în care fiecare echipă joacă cu fiecare. Mă refer la cele peste 200 de state din lista FIFA, nu doar la cele calificate în turneul final (care nu ar mai exista). Evident, acest format nu este verosimil. Rămânem deci cuclasicele imperfecțiuni ale fotbalului.

În clipa de față cred că foarte mulți sunt de acord că Germania este cea mai puternică echipă de la CM (Eu am fost convins după primul meci cu Australia). Poate la mică distanță se află Olanda. În mod normal, cele două ar trebui să dispute finala. Totuși, spre deosebire de „portocala mecanică”, maniera debordantă prin care Manschaft-ul a dispus de adversarele sale este incredibilă. Această echipă a atacat fulminant din minutul 0 până în al 90-lea în toate partidele. Setea de goluri nu s-a risipit nici când s-au aflat în siguranța unui avantaj de 2 goluri, precum fac alte echipe mari, retrăgându-se în apărare (pe motiv că se menajează pentru meciul următor). Nu. Această echipă i-a „măcelărit” pe toți, indiferent de nume. Anglia și Argentina au căzut fără suflare în fața ofensivei lui Klose, Podolski sau Müeller.

A existat însă meciul din grupe cu Serbia, când au pierdut cu 0-1. Toți cei care au văzut acel meci știu că nemții nu au făcut abatere de la stilul pe care l-am descris mai sus, însă unele circumstanțe nefericite (au ratat ocazii imense) au făcut ca lucrurile să nu iasă cum au dorit ei. De acest lucru mă tem în semifinală și în eventuala finală. În cazul în care câștigătorii s-ar alege prin votul publicului ca la Eurovision, Germania s-ar afla fără dubii în topul preferințelor. În realitate, luptele se vor da pe teren, iar potențialul indiscutabil al nemților de a trece peste adversare va fi supus factorilor secundari.

Spaniolii sunt un bun exemplu de oportuniști. Au beneficiat de un culoar generos și și-au câștigat meciurile la limită (1-0) în fața mai modestelor Portugalia și Paraguay. Circumstanțele i-ar putea ajuta și în semifinala cu Germania, unde să zicem ar putea împinge meciul la penalty-uri și să câștige in extremis.

Dacă Uruguay-ul s-ar califica în finală în dauna Olandei, nimeni n-ar fi supărat dacă ar câștiga trofeul, fiind privită ca surpriza turneului (precum Grecia la Europenele din 2004). Acest lucru nu e imposibil.

Olanda e singura echipă ce și-a câștigat toate partidele de până acum, însă nu putem spune că a pus mare accent pe spectacol, mulțumindu-se cu un joc tactic „la siguranță” și cu maximum 2 goluri pe meci. Au bătut Brazilia în sferturi nesperat, după ce aceasta s-a blazat în repriza a doua. Olanda – Germania sună bine într-o finală în care orice se poate întâmpla.

Merită sau nu Germania să câștige Campionatul Mondial din 2010? S-a tot vehiculat în presă și în cadrul comentariilor televizate că în istoria fotbalului nu au trecut mai mult de 20 de ani fără ca Manschaft-ul să câștige trofeul, iar termenul expiră anul acesta. Chiar și statisticile sunt în favoarea lor, pare că nimeni nu i-ar putea opri. Întrebarea nu este însă dacă MERITĂ să câștige, ci dacă VOR CÂȘTIGA. Peste ani nimeni nu-și va aminti de frumusețea jocurilor prestate, ci de numele din dreptul etichetei „Câștigătoare a Campionatului Mondial din Africa de Sud 2010”.

Articole asemănătoare:

1. Ce-i mult strică. CTP şi fotbalul. Cristian Tudor Popescu e un ziarist de clasă. Cu toţii...

Despre ce vorbesc? Suntem în al 4-lea an în care participăm cu cel puţin o echipă în competiţia supremă a fotbalului. Au fost acolo Steaua de 3 ori, CFR odată, iar anul acesta Unirea. Care au fost coordonatele acestor campanii? Umilinţă, speranţă, orgoliu, muşcare din realitatea crudă, iluzia latentă că ne putem apropia serios ca valoare de giganţi. Pe foaie, 11 puncte în 3 ani (7 Steaua şi 4 CFR Cluj), fără cele 8 de anul acesta adunate doar de Unirea.

Chiar dacă am trăit unele meciuri la care ne venea să ne băgăm capul sub bat de ruşine (înfrângeri la scor cu Real Madrid, Lyon sau Bayern) au existat momente când chiar speram la o calificare în primăvara europeană. Steaua a făcut-o cum-necum în primul an calificându-se, ce-i drept, în 16-imile Cupei Uefa. CFR a fost poate cel mai aproape de o continuare în optimile CL (după impresionantele partide cu AS Roma şi Chelsea), dar s-au scufundat frustrant de uşor în dubla cu Bordeaux, demonstrând dacă mai era nevoie că lipsa de constanţă te aruncă de pe culmi până în adâncul prăpastiei. Totul a fost o aparenţă…

Să trecem la esenţă. Ingrediente: un patron preocupat, dar invizibil, un manager cu experienţă şi abil, un antrenor cu pregnanţă şi viziune de joc extraordinară, un lot de jucători fără nume, dar bătăioşi şi talentaţi, un public restrâns, un orăşel necunoscut şi multă, multă sete de performaţă.

Toate amestecate laolaltă: Unirea Urziceni. Ai spune că o astfel de echipă poate să facă figuri frumoase, dar se va pierde pe parcurs. Dar nu. Unirea bate pe Sevilla cu jumătatate de stadion Ghencea gol şi este mai aproape de o calificare în primăvara CL ca oricare altă echipă din toată istoria fotbalistică din România. A obţinut două victorii cu ajutorul autogolurilor adversarilor? Şi asta e adevărat. Dar norocul este susţinut de un joc bun şi o tactică temeinic gândită. De esenţă.

Indiferent care va fi rezultatul din ultima partidă de la Stuttgart (avem nevoie de cel puţin un egal pentru a termina pe 2), Unirea şi-a spus cuvântul. A demonstrat. De aici încolo trăim cu bucurie în inimi şi aşteptăm să se producă surpriza.

Articole asemănătoare:

1. Liga Campionilor: Blestemul minutelor 45+ Orice antrenor de echipă modestă pregăteşte un meci de Ligă...

În ultima vreme a început să cocheteze şi cu sportul. Scrie pentru Prosport nişte editoriale bune referitoare la turneele mari de tenis şi analizează cu pricepere şi fler evoluţiile lui Nadal sau Federer. Se vede că îi place acest sport.

Ce s-au gândit însă conducătorii cotidianului mai susamintit? Să îl coopteze şi pe dânsul la cohorta de ziarişti-blogaţi precum Banciu sau Mironică, zilnic disecători şi ciopârţitori de fotbal autohton specialmente, pe bună sau nebună dreptate. Am citit azi articolul ăsta şi am rămas cu un gust ciudat în gură. Nu e rău articolul. Pentru un jurnalist începător. Însă la talia lui CTP, mă aşteptam la mult mai mult. Textul e o formă fără fond. O adaptare a stilului său tăios şi explicit (expresii crude precum “fufe”, “ruptă în figuri”) la o realitate fotbalistică pe care nu o cunoaşte. Sau o cunoaşte din auzite, de la alţii.

E uşor să îl mâzgăleşti cu rahat pe Mutu, să îl faci drogat, precum inconştienţii de “hateri”, aşa-zişi suporteri invidioşi pe un român care şi-a făcut imagine în străinătate. E foarte uşor să îl faci praf pentru o “escapadă” la restaurant ca un amnezic, care îşi aminteşte doar de ziua de ieri, dar uită anii anteriori, plini de reuşite. Cel mai mare păcat în presa sportivă -mai ales- este să fii jurnalist în bătaia curentului. Cum suflă vântul, aşa îţi concepi şi articolele. Când mai apare un rezultat bun, fotbalul românesc se bate cot la cot cu cel occidental, când un eşec, suntem vai de mama noastră. Unde e imaginea de ansamblu? Unde e acel ziarist sportiv dezgheţat la minte şi echilibrat, nici prea optimist, nici prea pesimist, nici prea euforic.

În această capcană a inconştienţei, a superficialităţii a intrat CTP. S-a aventurat pe un teren necunoscut. A văzut că e trendy să se afirme că “fotbalul românesc, este, la ora actuală, în degringoladă, nu are spirit, nu are orizont, e o adunătură de inşi în chiloţi care aleargă care-ncotro pe imaş”. CTP “ştie” că Mutu se va consuma ca fotbalist într-un an, doi. Noi ştim altceva. Noi, care ştim să apreciem o valoare şi să trecem cu vederea o greşeală. Ştim că Mutu nu e sfânt, dar nu e nici puşlama! E prea dur… Ştim că fotbalul nostru se află în acest minut în criză, nici nu ne putem aştepta la minuni când economia e în şanţ. Dar nu e nevoie să ne lamentăm. Să ne facem un obicei din a împroşca cu noroi un jucător care mâine ne poate aduce satisfacţii. Să nu desconsiderăm un fotbal pe care ştim că mâine îl vom elogia.

Articole asemănătoare:

1. Dacă nemții nu câștigă cupa, fotbalul e nedrept! În teorie un campionat mondial se organizează pentru a afla...