Există un părculeţ în acest multilateral dezvoltat oraş Cluj care semnifică un colţişor de rai pentru o seamă de oameni ce împărtăşesc o activitate încă fragedă şi enigmatică la noi. Un părculeţ unde indiferent de anotimp sau oră din zi vei găsi nişte tineri mânaţi de adrenalină şi entuziasm, în plină acţiune practicând un sport care le-a intrat în sânge şi adânc în vertebre. Vorbesc despre bikerii din Parcul Caragiale.
M-am îndreptat grăbit spre parc, cu scop precis într-o zi ploioasă când nu mai speram să prind ceva din lumea BMX rider-ilor. Era destul de frig, de aceea mi-am introdus adânc mâinile în buzunare şi m-am aşezat pe o bancă liberă afişând un semi-zâmbet mulţumitor, aşa pentru mine, văzând că bicicletele erau în acţiune în ciuda vremii. Priveam uimit şi admirativ stunt-urile băieţilor, neştiind la acel moment că de exemplu rotirea bicicletei în aer rămânând doar cu mâinile pe ghidon e un tailwhip sau eliberarea mâinilor de pe acesta se numeşte tuck no hander ş.a.m.d. Mi se păreau fascinante, ţinând cont de condiţiile primare cu care e dotat acest mini-parc.
Încerc să trag cu urechea la banca vecină, lângă care stă Victor şi ai lui prieteni de-o şchioapă. Toţi au în jur de 10-11 ani şi sunt accesorizaţi din cap până în picioare cu echipamente de protecţie. Ei sunt din generaţia nouă. Observ pe chipurile lor un fel de rezervă în a intra pe circuit. E o zi specială. Nici nu-i de mirare, fiindcă Don Alex e în parc, în toată splendoarea sa! Pe buzele tuturor abundă cuvintele de laudă şi apreciere. Mă interesez. Alex are 16 ani şi e probabil cel mai bun din ţară la acest sport. A participat la foarte multe competiţii unde a luat doar locul 1 sau 2. În mintea mea brusc mi se formează o imagine de copil încrezut, cu aere. M-am înşelat…
După o rundă extenuantă de acrobaţii e timpul să facă o pauză. Vine spre noi. Îşi scoate căştile din urechi şi ne salută cu respect. Mă prezint şi îi zic ce vreau să aflu. Pare deschis şi entuziast să se destăinuie. Văd că îi place să vorbească despre hobby-ul său cel mai de preţ. Bikingul îi ocupă 4-5 ore din zi, dar depinde de vreme… uneori stă şi vreo 8 ceasuri pe două roţi. De 5 ani e nedespărţit de acest sport. Prin el se simte liber. Fără restricţii. Fără reguli.
Mă uit în jur şi nu pot să nu constat că mediul e total nepropice pentru a practica această activitate exotică, de provenienţă americană. Dar ei găsesc soluţii. Prin oraş mai caută nişte scări, mai o bordură, cam ce e practicabil. Totuşi, ar dori mai multă atenţie din partea Primăriei. Constanţa, Braşovul au luat faţa Clujului în acest domeniu. Cu toate că au pus mâna pe pix şi şi-au prezentat dorinţele în faţa edililor, rămân pesimişti în ceea ce priveşte amenajarea unui park indoor profesionist în viitorul apropiat. Intenţii există, dar proiectul va trebui aprobat de Consiliul Local cândva în 2010.
Deja încep să empatizez cu cauza acestor tineri interesanţi. Ei formează un grup strâns, sunt diferiţi faţă de ceilalţi, poate pentru acest fapt sunt foarte buni prieteni, chiar dacă mai există bisericuţe de câte 4-5 oameni. Ei reprezintă până la urmă o minoritate în această societate în schimbare. Au un stil vestimentar aparte, poartă blugi strânşi, ascultă muzică indie, rock, electronic sau chill out. Uneori lumea se uită ciudat la ei, dar vorba lui Alex: „voi râdeţi de mine că sunt diferit, iar eu râd de voi că sunteţi toţi la fel!” În rest, când se satură de pedalat, sunt şi ei oameni normali, stau pe net, se duc la cinema, ies în oraş cu fetele… Dar până la urmă cel mai mult timp şi bani investesc în sportul lor preferat. E de ştiut că un BMX de calitate poate să ajungă chiar până la 1500 de euro. Dar plăcerea compensează costurile. Aşa zic ei, iar eu îi cred pe cuvânt.
Don Alex şi alţi câţiva revin pe circuit. Aşa fac de obicei. Mai se dau câteva minute, mai stau la o vorbă, mai râd. Trece vremea. Îmi iau şi eu o pauză ca să-i mai privesc preţ de câteva minute. Trick-urile sunt îndrăzneţe, frumoase, dar câteodată mai şi greşesc. O căzătură. Instantaneu mi se înfăţişează cicatricea de pe obrazul lui Alex, pe care în subconştient am ignorat-o în timp ce vorbeam. Acum mă întreb oare câte alte semne au ascunse sub haine aceşti băieţi în urma căzăturilor. Cu toate acestea, ei nu renunţă ştiind că sportul lor preferat cere sacrificii. Uneori şi fizice. Din acest motiv mi-au câştigat respectul şi simt nevoia să constat că în această societate plină de cocalari şi manelişti mai există un dram de decenţă şi spirit date de aceşti bikeri. Ei împărtăşesc ceva sincer, un simţ comun, un feeling ce îi poartă departe, departe de pământ.
Loading ...
(9 voturi. Nota 4.56 din 5)
Loading ...
Ce zic oamenii