Liricul din mine: 2 poezii creaţii proprii

Acum vreo cinci ani, pe vremea dinozaurilor, când eram mai romantic şi mai poetic am meşterit următoarele versuri de care nu mi-e ruşine.

Sunt nebun?

Un gong al durerii mă trezeşte; observ:
Într-un cazan mare mă aflu şi fierb,
Ceaţa de aburi e deasă şi simt,
Al inimii mele incandescent ritm.

În diabolica negură frapant disting
Fragmente de oameni; încerc să-i ating.
În van însă, căci ei se retrag,
Iar conturul lor devine tot mai vag.

Sunt chipuri de fiinţe ce ieri mă adorau.
Acum, mă gândesc, ce dumnezeul meu au?
De ce nu mă cunosc şi-n lanţuri mă leagă?
Mă cred nebun şi de lume mă separă?

Izul propriului trup e tot mai profund,
Simt că uşor în adâncuri m-afund,
Nu mă zbat, nu ţip, ci fidel mă supun
La a mea crudă soartă de… nebun.

Constructorul e artist

Constructorul
e artist.
Stând pe WC,
l-am văzut în podea
– format din mozaicuri albe
turnate-n beton –
pe Jules Verne.

Era imperfect, ce-i drept,
– avea nas strâmb;
barba mi-am închipuit-o eu
din vidul ce-l înconjura –
dar semăna.

Am chemat-o pe surioara mea
– mai mică –
să-l vadă.
Mi-a spus că sunt nebun
şi mi-a râs în faţă.
Sunt răvăşit acum, nu ştiu,
e constructorul artist?
sau eu sunt doar purtat
de-o undă dulce-a unei viori…