Îl urăsc pe André Rieu. Bine, nu în sensul ăla visceral care te autodistruge, ci în sensul ăla soft de hater al unei celebrităţi. Da, sunt hater de André Rieu și mă simt mândru de asta.
Ştiu că sunt într-o minoritate cruntă, deoarece omul e mega adorat pe oriunde calcă şi trebuie să îşi împartă prestaţiile în mai multe zile, deoarece ar umple 17 stadioane odată.
Sunt hater de André Rieu pentru că toată faima de care se bucură și toți căcălăii ăia de bani pe care îi adună, toate acestea sunt câștigate nemeritat. Pentru că André Rieu trăiește pe spinarea a sute sau mii de artiști (anonimi sau nu) care au transpirat de-a lungul secolelor să creeze ceva unic pe lumea asta, o aliniere de note, care luate împreună, printr-o vrajă transcendentală reușesc să minuneze urechea și sufletul. O aliniere de note care ieri nu a existat, iar azi există pentru că și-au făcut loc și au evadat dintr-o combinație perfectă de conexiuni neuronale a unui singur om. Da, vorbesc despre creație.
La mine, sensul de artist se confundă cu cel de creator. Iar André Rieu nu este creator. Prin urmare, André Rieu nu e artist. Pentru că tot ansamblul de bucăți muzicale pe care le face auzite sunt creații ale altora. Voi vă dați seama că Mozart sau Shostakovic sau X s-ar învârti cu viteză de burghiu în mormânt dacă ar afla cât bănet face omu din lucrările lor? Vreo 800 de lei a fost un bilet mai scump la un spectacol din București. Înmulțește asta cu sute de milioane de oameni și îți iese un număr căruia încă nu i s-a inventat denumirea. Cam cât își arogă André Rieu din această sumă? Nu știu, dar știu că locuiește la castel și sunt sigur că nu servește cartofi prăjiți cu ou ca specialitate.
Într-o lume corectă, vreo 2% din toată suma i s-ar cuveni lui. Pentru că André Rieu e doar un prestator de muzică și atât. Norocul său a fost că pe lângă a învăța să cânte la băț a mai învățat să cânte și la vioară. Și și mai mare norocul că muzica clasică și muzica folclorică sunt considerate patrimoniu public.
André Rieu nu este artist, André Rieu e un produs comercial, cum e Inna sau orice altă vedetă pop care trăiește din ce au creat alții. Ei folosesc doar un instrument pentru a reda o aliniere de note pe care ei înșiși nu le-ar fi născocit în două vieți. Doar pentru că au învățat să folosească vioara mai bine ca alții, sau s-a întâmplat să dețină corzi vocale mai potente ca ale altora, nu ar trebui să îi ridicăm la rang de dumnezei. Adevărații dumnezei, sau o părticică minusculă de dumnezeu sunt creatorii.
Poate unii ar argumenta că și André Rieu e un creator în felul lui. Da, André Rieu creează atmosferă. Creează un spectacol, o orchestrație inedită, nemaipomenită, încântătoare, dar și pentru asta are mii de oameni în spate, el e doar imaginea, vitrina. Pentru care merită, după cum am zis, vreo 2% din tot câștigul.
Mai mult decât am boală pe André Rieu sau cei de genul lui, am boală pe această nedreptate, că sensul de artist s-a poluat și diluat așa de mult, încât aproape oricine se urcă pe o scenă și prestează în fața unui public este alintat cu eticheta de artist. André Rieu nu e mai artist decât, să zicem, o stripteuză. Pentru că și stripteuzele prestează un „act artistic”. Dacă stripteuzele sunt artiste, atunci, da, André Rieu e artist.
