Cu ce se mănâncă Web 2.0?

În primul rând, ce e Web 2.0? Aş fi tentat să spun că e rezultatul dintre (Web 3.0) – (Web 1.0). Asta dacă termenii ar fi clari ca bună ziua. Dar cum Web 3.0 există doar în viziunile unor avangardişti ai tehnologiei informaţiei şi Web 1.0 practic nu prea există ca denumire, treaba e cam putredă în Danemarca.

Termenul de Web 2.0 a fost introdus de către Tim O’Reilly în urmă cu vreo cinci ani pentru a aşeza sub o umbrelă aspectele interactive şi colaborative ale internetului.

Să luăm ca exemplu arhivizitatul site www.gsp.ro. Cum dăm de elementele Web 2.0? Încercăm prin eliminare. Să ne gândim că dacă le-am scoate pe toate astea, practic am avea în faţă o pagină de ziar transpusă pe ecran, cu text şi imagini, nimic altceva, doar că nu din hârtie, ci din pixeli. Cam aşa arătau paginile web pe la începuturile www-ului. Statice. Te-ai întrebat vreodată ce aspect avea prima pagină de internet creată vreodată? Cam aşa. Hopa. Dar ce observăm? Linkuri. Aceste elemente au existat din momentul 0 al www-ului şi sunt esenţiala componentă a acestuia, indispensabilă. Deoarece sunt nişte modalităţi incipiente de interactivitate, le-am putea considera elemente Web 2.0!

Dar să ne axăm totuşi pe cele mai evidente, referindu-ne la site-ul nostru, gsp. Observăm imediat un motor de căutare şi nişte câmpuri de “logare”. Aceste elemente demonstrează că Web 2.0 este axat pe nevoile utilizatorului. Dânsul poate să îşi personalizeze conţinutul, nu ca în trecut, când primeai ce ţi se dădea (wysiwyg). Acum ai posibilitatea să dai replică la conţinut, prin bine-cunoscutele comentarii. Mai mult, poţi da replică la replică, sau să raportezi un limbaj indecent. Te poţi abona la conţinut prin sms, newsletter sau rss. Într-o căsuţă din dreapta apar cele mai citite articole, cu alte cuvinte cititorii contribuie la calitatea site-ului. Ai posibilitatea să răspunzi la chestionare (polls). Fenomenul bloggingului e tot mai frecvent încorporat în site-urile de mass-media pentru că e mult mai personal şi atrage cititorii.

Blogurile sunt prin definiţie o marcă Web 2.0, specialmente deoarece conţinutul acestora este editat de o persoană oarecare, nu ca în trecut, când doar companiile mari deţineau domenii web şi site-uri.

Site-urile de comunităţi virtuale, precum notoriul şi cocalariza(n)tul hi5.com sau facebook.com sunt tot mai mult accesate de români. Aici oricine poate să îşi creeze un profil virtual, să îşi personalizeze conţinutul, să interacţioneze cu alţi oameni cu mouse-ul în mână.

Site-urile create prin tehnologia Flash au şi ele istorioara lor. Şi în cazul acestora s-a trecut de la pagini statice, simple (animaţii) la cele dinamice şi interactive, mulţumită comunicării între limbajul intern ActionScript şi cele externe precum xml sau php.

Aş putea continua la infinit cu astfel de exemple, dar cred că s-a înţeles ideea. Toată această hărmălaie numită Web 2.0 nu ar fi fost posibilă fără limbajele dinamice de programare precum .NET, JSP, PHP, ASP sau PERL. Tehnic vorbind, Web 2.0 există de când s-a trecut de la html-ul simplu la cele enumerate mai sus.

Aşteptăm cu nerăbdare Web 3.0 sau Web 152.0, când preconizez că nu vom mai folosi calculatoare ca terminale, ci internetul va exista în natură, prin boscheţi sau şanţuri, iar oamenii îşi vor folosi orificiile corpului pe post de porturi USB.