Mi-amintesc că pe vremea când eram c8il, adică atunci când habar n-aveam ce e ăla internet sau calculator măcar, când ieşeam dimineaţa devreme la joacă şi ajungeam în casă noaptea târziu, exista o specie de băieţaşi bazaţi, adică “ăia mai mari” care îşi dezvoltaseră un obicei de a scăpa de excesul de salivă prin direcţionarea acesteia înspre asfalt în mod regulat.
Nu ştiu, era la modă să scuipi pe jos. Ştiu pe unu care scuipa de vreo 5 ori pe minut. Mă tot gândeam oare ăsta cum se abţine în casă să nu scuipe. Poate o făcea, habar n-am. În orice caz, pe atunci erai jmeker dacă scuipai. Şi nu oricum. Erau diferite tehnici de scuipat. Se ţineau chiar traininguri de scuipat. Cum să scuipi mai departe, cum să scuipi fără să te stropeşti pe haine, cum să scuipi fără să sune ciudat, cum să scuipi fără să se împrăştie, cum să scuipi cu flegmă ş.a.m.d. Toată zona era plină de scuipat pe jos ca căcatul de ciori în parcuri.
În mod ciudat, mi-e dor de acele vremuri clasice. Azi lumea nu mai scuipă. Azi lumea înghite.
Cei care încă nu ştiţi, eu sunt o persoană fără superstiţii. 0. Nada. Chiar îmi vine rău când aud că cineva le ia în serios sau chiar îşi ghidează viaţa după ele sau după horoscop. Dacă mă întrebi pe mine, când văd o mâţă neagră ce-mi taie calea mă doare-n bască sau am obiceiul să mă întorc de vreo zece ori după un lucru că-s uituc. Şi nu am păţit nici pe dracu. (Oare?)
?
Cu toate astea, ştiţi faza aia că dacă te uiţi la ceas şi ora este identică cu minutele (ex. 11:11) atunci se zice că “te iubeşte”. Păi în ultima vreme mi s-a întâmplat acest lucru de foarte multe ori. Poate are şi legătură cu faptul că dacă eşti concetrat pe porcării din astea ai impresia că sunt adevărate, dar pot să jur că peste 70% din cazurile în care m-am uitat la ceas ţăleam numerele astea magice.
Deci, cea sau cele care nutresc sentimente nobile pentru blogândac să îi dea o palmă peste freză că se prinde cam greu. Dacă sunteţi mai multe, o să rezolvăm disputa pe cale amiabilă.
Ascultaţi şi vă minunaţi cum încearcă băieţii din Căminul 16 Haşdeu ăl din Cluj să îşi facă curat în minte înainte de examene. Dacă aveţi nevoie de subtitrare să-mi ziceţi
Înecat în cotidian în ultimul an, neglijându-mi identitatea ca om spiritual am uitat ce înseamnă să citeşti şi să termini o operă beletristică.
Am redescoperit această plăcere azi, dând gata “De veghe în lanul de secară” a lui Salinger. Nu pot să spun că am rămas cu multe. Poate e prea devreme să trag concluzii, poate încă nu am digerat-o cum trebuie. Regrete nu am, totuşi. Poate doar că nu am citit-o în engleză să simt mai bine expresivitatea limbajului frivol. Lectura nu a fost plictisitoare, dar nu pot să spun că m-a impresionat cu ceva. Singurul citat care mi-a plăcut din roman e replica domnului Antolini:
Mulţi, foarte mulţi oameni s-au frământat şi s-au chinuit aşa cum te frămânţi tu acum. Din fericire, unii şi-au consemnat suferinţele morale şi spirituale în scris. Şi, dacă vrei, poţi învăţa multe de la ei. După cum alţii vor învăţa cândva de la tine, dac-o să ai ce să-i înveţi. Această reciprocitate e un lucru minunat. Şi asta nu e educaţie. E istorie, e poezie.
Poate trăieşte şi în mine un Holden Caulfield mai mult decât îmi dau seama la ora actuală. Un lucru e sigur. Am redescoperit valoarea şi nu mă m-ai opresc. Totuşi, cred că o să revin la clasici.
Loading ...
care nutresc sentimente nobile pentru blogândac să îi dea o palmă peste freză că se prinde cam greu. Dacă sunteţi mai multe, o să rezolvăm disputa pe cale amiabilă. 
(6 voturi. Nota 4.33 din 5)
Loading ...
Ce zic oamenii