Copilăria mea s-a întretăiat cu o eră de sevraj a societății, vremuri de recuperare după cancerul ceaușist în remisiune, vremuri în care oamenii acționau haotic și se întâmplau lucruri bizare, accentuate de ceața memoriei îndepărtate de copil.

Prin toată învălmășeala amănuntelor pale am păstrate involuntar în memorie momente fixe, imaginii brute, neprelucrate, care, pare-se, m-au impresionat într-un fel sau altul.

Unul din acele momente se întâmpla într-o zi normală de vară, când hoinăream în stil brownian pe lângă bloc, iar dintr-o dată venea vestea (pe atunci nu erau bipuri, semeseuri sau statusuri, cuvintele veneau cu vântul, veștile se strecurau prin frunzele copacilor sau ale boscheților) că Dumnezeu s-a coborât pe Pământ. Mai exact, cu un bloc mai sus de noi.

Și dau năvală să prind și eu din minunăție. Ce să vezi, Dumnezeu chiar era acolo în toată splendoarea Sa, conform semnalmentelor. Avea pe atunci în jur de 50-60 de ani, cu păr lung și barbă albă, îmbrăcat în halat alb. Nu mai știu dacă era de firmă sau nu. În jurul său se adunaseră vreo 20 de persoane care ascultau discursul Său evlavios. M-am împins și eu să inspectez situația, dar eram prea mic să fi deslușit ceva din speech. Știu doar că după vreo 5 minute nu mai eram acolo, iar prin zonă auzeam murmure pline de dezamăgire din partea audienței împrăștiate. Cu toții am revenit la treburile noastre și ne-am văzut de viață.

Nu știu ce s-a întâmplat cu Dumnezeu după, dacă s-a ridicat înapoi la Ceruri sau a dat o vizită pe la casa de nebuni întâi, însă un lucru e clar. Și-a ales bine locul și timpul în care să-și facă apariția: pe atunci nimeni nu l-a luat de prost sau la ciomăgeală.

(No Ratings Yet)

 Loading ...